Grigore
vieru, poet al sufletului românesc
prof. Zăicescu Laura-Gilda
Liceul cu Program Sportiv Botoșani
Poet autentic al tuturor românilor şi nu doar
al Moldovei, GRIGORE VIERU a preferat comunicarea deschisă, colocvială,
sentimentală cu cititorul. În general, înclină spre o poezie a preaplinului
emotiv (,,O poezie trebuie să fie multă.
Dacă-i multă, e şi frumoasă”). Este
poetul care a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şi suferinţa
ce se uită în ochii lui, a cântat iubirea, a trăit din iubire, a suferit din
iubire, și a plâns de bucurie tot pentru iubire.
Cel mai simplu și cel mai modest poet, cel mai
curat în acțiune și cel mai revoltat în gândire, cel mai român și cel mai
basarabean, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeași luciditate și
onestitate care i-a caracterizat întreaga viață, pentru posteritate („Nu sunt
un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).
În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din
care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a
unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul
supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în
care cei de aproape vor
găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni /
să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi
pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea
dintâi.”(Când).
Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul
interior al celui aflat sub taina dorului. El se pronunţă pentru două tipuri de
iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de
expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii
terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică ce se
stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură.
În poemul dialogal „Mai spune-mi
ceva”, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia
dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care
fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii
organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte
prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai
spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag
s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O,
iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva). Astfel se face
că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi
fericite”, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea
continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte.
De asemenea, Grigore Vieru
cultivă perseverent o
estetică a ,, reazemului” moral,
pe care i-l oferă pamântul, natura, cerul şi frumuseţile acestora. Însă un capitol
aparte în creaţia sa îl constituie poezia
de inspiraţie naţională şi
socială pe linia tradiţională Mihai Eminescu - Vasile Alecsandri - George Coşbuc
- Alexe Mateevici - Octavian Goga, poezia-strigăt existenţial, oracular-mesianică sau înverşunat-pamfletară.
În Scurtă istorie a literaturii
române, Dumitru Micu susţine
individualizarea poetului: ,,Ce diferenţiază
logosul lui Grigore Vieru, conferindu-i un
prestigiu special în contextul liric republican, e o anume
densitate, o tensiune, o notă de dramatism interiorizat, contrapunctate
de melancolii liniştite, dulci, şi de
gingăşii. Tonalităţile în care se
comunică aceste stări variază, natural,
de la o piesă la alta, nu însă
fără o mai mare frecvenţă a unora, îndeosebi a celor de rezonanţă blagiană, identificabile în
unele dintre versurile cele
mai izbutite: ,,O, mamă, / Dacă ochii tăi s-ar
deschide în zori /
Şi ai învia pentru
o clipă din
morţi, / Cred că tot în
vârful picioarelor / Ai
umbla/ Ca să
nu-mi tulburi somnul.”
(A
venit toamna)
,, Mama
intră-n mare. / Asfinţire lină. /
Sfintei mari întinderi / Cuvios
se-nchină.” (Cutremur)
Poeziile lui
Grigore Vieru se
caracterizează prin duioşie,
este evident dorul de mamă,
de spaţiu sacru al
satului, al ţării natale,
însă, pe lângă tonul tânguitor, descoperom un
sentiment de responsabilitate :el foloseşte verbele la persoana
întâi, dar se exprimă
în numele unei întregi colectivităţi condamnate
la înstrăinare.
Cât de
evident ne arată Alex. Ştefănescu rostul
lui Grigore Vieru pentru
noi, pentru români :,, Cine doreşte să
afle ce au păţit românii
din Basarabia în
perioada în care s-au
aflat sub stăpânire sovietică
trebuie să citească
studii de istorie.
Cine doreşte însă
să afle ce au simţit
românii din Basarabia în
aceeaşi perioadă trebuie
să citească poezie
lui Grigore Vieru. [...] Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un
început de plâns, el îşi afirmă, totuşi, în poezie
o atitudine de
bărbat. Chiar şi poeziile
lui cele mai tandru-jucăuşe sună
ca un imn:
,,Pe ramul
verde tace / O pasăre
măiastră, / Cu drag şi cu
mirare / Ascultă limba noastră..”
( Frumoasă-i limba
noastră )
În
concepţia lui Grigore
Vieru, o bogăţie fără de preţ
a omului şi a poporului din care
el face
parte este graiul matern,
parte componentă a
specificului naţional. Una dintre
cele mai cunoscute poezii, În limba ta, îi defineşte acest
crez :
,, În
aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi
limbă / Râde un pământ,”
dar,
totodată, leagă graiul matern
de trăirile profunde ale omului :
,, Doar în limba ta / Durerea
poţi s-o mângâi, / Iar
bucuria / S-o preschimbi în cânt.”
Poetul susţine superioritatea limbii
prin asemănare cu spiritul matern inefabil :
,, În limba ta / Ti-e dor de mama
/ Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul
e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi
opri din plâns ...”
Impresionantă este însă
şi considerarea limbii
materne drept stare de suflet,
expresie surprinzătoare, plină de semnificaţii
adânci şi sfinte :
,,Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici
râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ,
/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot
în limba ta...”
Conştient de
valorile perene – cele spirituale -, Grigore Vieru se
confesează sincer, adresând
o rugăminte civiincioasă, un testament urmaşilor, o contopire cu zestrea ce-o
păstrăm de la marele poet
naţional. În fiecare vers se simte
veneraţia faţă de Mihai Eminescu. O poezie care nu admite nici metafora, dar nici ambiguitatea este ca o revărsare
firească a sentimentelor de
iubire atât pentru
poetul preţuit, cât şi pentru
urmaşul demn:
,, Lui Mihai
Eminescu / Ştiu : cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii
mie / Tot deasupra cărţii Sale. / Am s-ajung atunce,
poate, / La mijlocul ei aproape.
/ Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă,
/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească
mai departe / Ce n-a
dovedit nici tata. / Iar de
n-au s-auză dânşii / Al
străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o
ca pernă / Cu toţi codrii ei
de zbucium.”
( Legământ)
Limba română, se observă, este
folosită de poet cu mare
grijă, ca apa în timp de secetă,
aşa cum Alex. Ştefănescu numeşte arta
lui poetică.
Este
clar că emoţia trăită de cititori la lectura textului este
intensifictă şi de gândul
că mesajul în limba română
vine dintr-un fragment al
României pierdut în împrejurimile celui de-al Doilea
Război Mondial şi supus decenii
la rând unei rusificări forţate.
Deşi
facilă la receptare, poezia lui
Grigore Vieru nu presupune o expresivitate involuntară, ci, dimpotivă, o tehnică
a simplităţii de un mare rafinament, constând în activarea
duioşiei prin construcţii
şlefuite sau trecute prin
graiul vechi, plin de
savoare sacră, din care s-a hrănit
însuşi Eminescu.
Este posibil ca, uneori, receptarea
critică a poeziei lui
Grigore Vieru să fie afectată
de prejudecăţi – politice sau
estetice. Consensul cu
aspiraţiile naţionale nu a diminuat, ci, dimpotrivă, a dat amploare
dimensiunii valorice a operei
lui Grigore Vieru; se remarcă, înainte de toate, personalitatea poetului, capacitatea lui de a
emoţiona, indiferent de
tehnica pe care
o foloseşte.
De fapt, ca oricare mare poet,
Grigore Vieru şi-a exprimat
concepţia despre creaţie
şi despre creator în două
poezii intitulate identic, Ars
poetica.
Într-una, esnţialul creaţiei este
cuprins alegoric în ,,statuia” cioplită
pe întuneric şi nu în ,,pietroaiele” din
jur pe care se
grăbesc unii dimineaţa
să le vadă.
În
cealaltă, viziunea este una
parabolică, evidenţiind forţa creaţiei,
puterea clădită pe jertfă care
învinge timpul, devenind eternitate:
,,Merg eu dimineaţa, în frunte[...] / Vino moarte din
urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale
sângelui meu [...] / Şi toţi
suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă.”
Efectul plăsmuirii
poeziei de către poetul Grigore Vieru
este chiar această ,, luminare”
invocată în creaţia
sa, luminare pe care până
azi o simţim, o trăim
şi, la lectura versurilor
sale – este drept - ,,o bucurie neînţeleasă” ne cuprinde.
Şi rostul poeziei
acesta este: de a ne copleşi,
de a ne
contamina de starea propriului
ei creator. Este cu atât
mai încurajator pentru
noi să redescoperim
în viziunea poetului
Grigore Vieru atitudinea ciobanului mioritic, demnitatea
existenţială a omului
din popor:
,,Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu
te urăsc. / Vei fi mare
tu, eu voi fi mic, /
Dar numai din propria-mi
viaţă trăiesc.” ( Nu am,
moarte, cu tine nimic...)
Învingătoare este
însă vitalitatea, autorul
elogiind semnele dăinuirii
omului pe pământ
într-o poezie de
referinţă, Metafora :
,, Îmi arunc în
apă copiii, / În adânca,
strălimpedea / Apă a graiului / Să
văd cum înoată[...] / Bucurii simple / Dar
care dorul de
viaţă-mi aprind. / Şi nu există
moarte! [...]”
Bibliografie:
*coord.Colesniuc,
Iurie, Literatura română.
Dicţionar-antologie de istorie şi teorie
Literară (pp.508-514), Ed.Museum, 2000,
Chişinău
*Micu, Dumitru, Scurtă istorie a
literaturii române
Bucureşti, 1995
*Ştefănescu, Alex., La o
nouă lectură: Grigore Vieru
în România literară,, Nr.38,2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu