Autor: Cronţ Valentina Elena
Prof.
Limba şi literatura română, gr. didactic definitiv
Şcoala
Gimnazială Nr.4 Baranca-Hudeşti
Motto:
„Dacă visul unora a
fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa
întreagă am visat să trec Prutul” (Grigore
Vieru)
„In
literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei
victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru, intrată sub ocupaţie
sovietică, n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte.(...)
Poezia lui Grigore Vieru are un ton şi un univers propriu , obsesiile şi
sugestiile lui. Derutanta simplitate a mijloacelor ascunde sensuri grave.
Poetul s-a prezentat adesea pe sine ca purtător al mărturisirii unei suferinţe
nespuse şi a unei lacrimi imense, care a spălat sufletele chinuite ale
concetăţenilor săi. Poezia lui este expresia subtilă a acestei lacrimi enorme.
Poetul nu vrea să fie mai mult decât un exponent , prezentându-se mereu cu
decentă umilinţă” (Mihai Ungheanu)
Grigore
Vieru s-a născut la 14 februarie 1935 la Pererita , judeţul Hotin. Este fiul
Eudochiei ( n. Didic) şi al lui Pavel Vieru. Orfan de tată de la vârsta de un
an şi afectat din copilăria mică de o
boală de plămâni, marcat de lipsuri materiale
şi de numeroase evenimente catastrofale (război, foamete, deportări,
colectivizare, stalinism), urmează
primele şapte clase în satul de baştină, şcoala medie la Lipcani(
1950-1953) şi Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic „ Ion
Creangă” din Chişinău, absolvită în 1958. După încheierea studiilor
universitare intră , în acelaşi an, la „Scânteia leninistă”, iar în 1961 devine
referent la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească , după o scurtă trecere
, în 1959, prin redacţia organului de presă al acesteia , revista „Nistru”.
Lucrează la editurile Şcoala Sovietică şi Cartea Moldovenească(1960-1963) este
consultant la Secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească(1963-1969).
În 1989 e deputat al poporului din URRSS, iar în 1991 membru în Comisia de Stat
pentru Problemele Limbii. A colaborat cu numeroase publicaţii literare ale
timpului.
Cunoscând completa dramă a ideologiei
impuse de regimul totalitar sovietic după ocuparea Basarabiei, va privi cu
nostalgie şi dor spre Miorcanii lui Ion Pillat de pe celălalt mal al Prutului.
El însuşi mărturisea:”Ştiam de la şcoală, din mincinoasele manuale, că sunt
moldovean, şi nicidecum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă şi de altă
datină. Românii erau cei din manuale, care ne „ocupaseră” şi ne „bătuseră” pe
toţi de-a rândul, ne „luaseră” bucata de pâine de la gură şi-culmea!- ne
obligau să vorbim româneşte. Deci nu eram român , dar atunci când mergeam pe
valea Prutului mi se umezeau ochii privind prin păienjenişul sârmii ghimpate
spre satul de pe celălalt mal”.
Vieru s-a impus ca un promotor
consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului, luptând
pentru oficializarea limbii române şi
revenirea la alfabetul latin, pentru independenţa şi suveranitatea
Basarabiei(1987-1991), pentru reunirea ei cu Patria-mamă. Caracterele esenţiale
sunt strâns legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism,
cantabilitate clasicistă şi folclorizantă, simplitate a formelor, dramatism de
esenţă baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii. Criticul
Eugen Simion aprecia: Păstrând proporţiile , el şi generaţia sa reprezintă
pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie, ceea ce a
fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania(...)
poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un
mesianism naţional... Un capitol aparte
îl constituie , aşadar, poezia de inspiraţie naţională şi socială pe linia George
Coşbuc,-Alexe Mateevici-Octavian Goga, versul strigăt existenţial, oracular,
mesianic sau pamfletar „Sunt pata de sânge, zisă/ Republica Moldovenească, /
Ce-n loc să frigă ucigaşii / Încearcă veşnic să zâmbească” (Sunt).
Poezia lui Grigore Vieru este
semnul redefinirii unui adevăr privind identitatea şi unitatea noastră
etnolingvistică. Unitar în discursul său poetic, Grigore Vieru a reconstituit
şi a redefinit o frăţie de sânge şi una de cuvinte. Opera lui este semnul unei
mari contribuţii la reunificarea mentalităţii creative, spirituale, pe care
alţii au dorit să o destrame. Când vorbim despre multiculturalism, trebuie să
recunoaştem forţa de impact a poeziei lui Grigore Vieru şi pe plan european,
semn că Prutul nu are graniţe numai cu România, dar şi cu Sena, şi cu Tamisa.
În poezia
lui Grigore Vieru eul poetic este conştient de puterea orfică a cîntului său:
„Aş vrea asemeni ploii/eu cîntul să-mi frîmînt”, iar cîntecul – sinonim cu
poezia – poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, dar cel mai
important este că se află între tentaţia orfică şi mesianică. Dacă
ţinem seama de
dialogul poetului Grigore
Vieru cu Adalbert
Gyuris, în Convorbiri literare,
nr.8 (152), 2008, confirmăm această idee cu argumentul: „Eu cred că dacă Dumnezeu
ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: Folclorul
poetic românesc şi Biblia. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine
creşte.”
În apărarea limbii
strămoşeşti poetul s-a jertfit în mod conştient: „Pur şi simplu ziditu-m-am de
viu / În Templul Limbii Române.” Era convins că demnitatea graiului matern este
un dar de la Dumnezeu, la care nu are voie să atenteze nimeni, nici străinul şi
nici rătăcitul de neam: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra
Ţării mele, afară de una singură, asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care
ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe.”
Repeta mereu că limba maternă este sacră: „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta
zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”” şi şi-a îndemnat, cu convingere,
contemporanii: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţa şi lumina
Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai îndepărtate
hotare ale dreptăţii ei.” Patria lui
era, în primul rând, Limba Română. Când nu putea spune pe nume graiului
strămoşesc îşi intitula poemele, la fel ca preotul poet Alexe Mateevici,
simplu: Limba noastră, Graiul, Frumoasă-i limba noastră, În
limba ta, Mamă, tu eşti... Susţinea, în faţa tuturor, că
limba unui popor este chiar sângele acelui popor, că nu există o cazemată
mai sigură în faţa duşmanului decât cea săpată adânc în limba neamului său şi
că cine îşi schimbă limba îşi schimbă Patria. La 30 august 2007, cu ocazia
conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
Grigore Vieru a rostit, în cuvântul de mulţumire, un adevărat Testament: Limba română - oastea noastră naţională.
Poet
luptător în vremuri grele ştia că ne putem schimba soarta şi că această dorinţă
se va şi împlini: „Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât nişte
steaguri pe care le agit către ea în semn de prietenie.” Pentru el viaţa
înseamna libertate şi sublinia că: „Libertatea nu se învaţă la şcoală şi nici
la biserici. Libertatea se învaţă în luptă.”
Criticul Theodor Codreanu chiar l-a şi definit: „Grigore Vieru face parte
dintre acele personalităţi care apar numai în momente de răscruce ale
unei istorii sau culturi; asemenea oameni devin, fatalmente, simboluri
naţionale. Aşadar, e vorba de o apariţie care transcede personalitatea umană
trecătoare. O putem numi, fără teamă de a greşi, una trimisă de Dumnezeu, cel
care n-a voit ca neamul românesc din Basarabia să dispară, precum au vrut şi au
năzuit vreme de aproape două veacuri, cuceritorii de teritorii.” Grigore Vieru,
“un poet cu lira-n lacrimi” (acad. Eugen Simion).
Grigore Vieru a fost și este un poet al iubirii, al iubirii
statornice, incoruptibile, mesianice și chiar martirice: (”Doamne, poate
că/N-am fost nici sfânt, nici oștean./Pur și simplu, ziditu-m-am de viu/În
templul Limbii Române”). Acesta a
picurat iubire în inima ostașului care nu a putut să-și îndrepte arma înspre
propria-i țară, a colorat zâmbetul copiilor cu iubirea de albină, de flori, de
ciocârlie, a luminat cu iubire chipurile mamelor obosite de așteptarea unui
odor, unui fecior…a cântat Duminica, ziua cea sfântă, iar genunchii și i-a
plecat doar în biserică...a trăit cu rost duhovnicesc, iar arma sa i-a fost
cuvântul și o taină care l-a apărat de cei care nu au știut cum să-i respire
gândul: (”Ascultă mulgătorule de zahăr/ Și cocoșatule sub temenele/Eu știu că
stai ca viermele în măr/În miezul vorbei și suflării mele” ).
Pe
versurile lui, de o mare cantabilitate, au fost compuse numeroase cântece, cu
predilecţie de Ion Aldea Teodorovici, cunoscute şi apreciate pe întreg spaţiul
românesc. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele
Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.
Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă.
Altfel, n-aş mai putea scrie.
„ Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”- aşa se
definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă
şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga
viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă de o
cantabilitate şi frumuseţe rară. Monumentala sa operă, dedicată realizării
dezideratului unităţii neamului, a reuşit să ilustreze cele mai distinse
idealuri ale spiritualităţii acestui
neam atât de încercat.
Bibliografie:
1. Dolgan,
Mihail – „Un poet înnăscut pentru copii: Grigore Vieru” - În volumul colectiv
„Pagini de critică literară”- Chişinău: Literatură artistică, 1983
2. Alexandru, Ioan. Grigore Vieru. Prefaţă la
volumul Grigore Vieru-„ Rădăcina de foc” – Bucureşti, Editura Univers, 1988
3. Bogasiu, Sava. Grigore Vieru,
-„Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”- Buzău, Editura ALPHA MDN,
2009
4. Călinescu, Matei, -„Conceptul modern de
poezie”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2009
5. Eugen Simion coordonator,- Dicţionarul
Literaturii Române, Academia Română,Editura Univers Enciclopedic,2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu