Gabor Elisabeta, profesor matematică, grad didactic II
Liceul Tehnologic „Ion Creangă”, Pipirig, județul Neamț, România
Nu este niciun secret că marele Grigore Vieru, ilustru om de cultură, ne-a lăsat un tezaur inestimabil format din creații care militează pentru frumusețea durabilă a limbii, naționalității și spiritualității românești.
În aproape toate poeziile sale, versul cântă dorul de neam, iar rima strigă frumusețea limbii române. În fapt, întreaga sa creație este o dovadă vie a căutărilor neîncetate ale scriitorului și a încercării acestuia de a transpune cititorul prin text în faţa unei imagini vii, de a-i testa talentul de a citi cu intonația potrivită opera, de a trăi printre cuvintele relativ simple, dar de un puternic impact. O înţelegere clară a textului este uneori imposibilă – Grigore Vieru împletește din vorbe simple, românești, sentimente ce par imposibil de descris. Semnificaţiile textelor sunt multiple, îmbinate într-un titlu simplu și sugestiv, după cum interpretează cititorul versurile melodioase ale harpei poetului, un continuu periplu existenţial, toate scoase de sub tirania timpului, de sub puterea morţii și a infernului mitu lui orfic, eternitatea artei înseamnând eternitatea durerii creatoare.
Luptător declarat și recunoscut pentru idealul național, Grigore Vieru ne aduce, prin lucrărilor sale, în prim-planul memoriei, făclii vii ale trăirilor, prin curatul duh românesc. Citindu-i versurile, parcă auzi și simți muzica veșniciei românești. Consider că este întru totul adevărat că arta poetică a autorului ne îndemnă să căutăm o idee supremă a creaţiei artistice şi a felului de a fi a artistului. Intuiţia cititorului este pusă în situaţia de a se manifesta activ, de a considera creația ca o sugestie a puterii de creaţie, ca manifestare a iubirii omului de artă faţă de tot ce ne înconjoară, este o acceptare eminesciană a iubirii ideale, o reluare a dorului de patrie, un însemn al iubirii materne, expresia vitalităţii artei şi artistului, care nu are asemănare cu nici o altă artă poetică a vreunui alt scriitor contemporan cu Grigore Vieru.
Peste tot, în versurile lui Grigore Vieru se simte mărturisirea acestei iubiri, prin limbajul interiorității, față de cuvântul românesc, prin distincție, personalitate și farmec aparte. Cuvintele sunt alese cu grijă, culese din palmele bătătorite ale țăranilor neamului, scrise pe albul zăpezilor ninse peste chipul maicii, pe vraja lunii, pe primele iubirii, pe izvorul gâlgâind povești, lăsându-ni-le nouă drept moștenire sfântă.
Grigore Vieru a sculptat în operele sale o coloană a infinitului ființei noastre naționale, folosind limba română ca pe o daltă magică. Iată cum, cu acest gând înfrățitor pentru toți românii, cel al limbii noastre unificatoare, ni se adresa Grigore Vieru de dincolo de graniță:
„Dragi frați de dincolo de Prut,
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut".
Scria, în ciuda piedicilor, în limba strămoșească, românească, luminând orizontul începuturilor, parcă urcând, cu speranță, dealul viitorului neamului românesc, cu o încredere eroică, venind din tainele adâncului sufletului său de artist.
Oricare alt cuvânt folosit pentru a descrie ceea ce simțea maiestul cu privire la limba română, oricare altă retorică ar fi de prisos; nimic nu ar exprima mai înălțător dragostea de neam și țară decât versurile maestrului Grigore Vieru, poet fără pereche al neamului românesc, cel pe care Dumnezeu nu l-a înzestrat numai cu talent, ci cu trăire de duh, drept militant pentru graiul nostru strămoșesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu