Poreclele în viaţa socială şi literară

         Poreclele  sunt, schimbări neintenţionate de nume, atribuite individului de către colectivitate. Numele şi prenumele ne identifică, însă porecla subliniază, de fapt, cum suntem: subţirel, burtos, frumos, glumeţ, blond, zgârcit sau cu mers tiptil, ca de motan. Poreclele, simboluri ale persoanelor, au devenit comune în orice grup. Unele dintre ele sunt folosite atât de des, încât mulţi nici nu mai ştiu numele poreclitului. Toţi membrii grupului înţeleg exact la cine se referă.
      Poreclele  sunt  inspirate de:  trăsături fizice, psihice, morale ( Buzatu, Lunganu, Mititelu, Subţirelu);  obiecte şi unelte (Cercel, Ciocan, Ciurea, Cocioabă);  culori (Albu, Negrea); fenomene întâlnite în natură ( Beznă, Furtună);  alimente ( Brânzan, Covrig, Mămăligă, Morcov);  plante, animale, păsări;  poziţie şi stare socială (Becheru, Streinu, Văduvu);  etnii (Grecu, Neamţu, Rusu, Sârbu, Slavu, Tătaru);  obiecte care privesc îmbrăcămintea ( Cioboată, Dulamă, Papuc);  părţi ale corpului (Buză, Căpăţână, Ureche);  personaje mitologice şi din folclor (Moroi, Mucenicu, Păcală, Vrăjitoarea);  meserii şi funcţii (Abagiu, Croitoru, Diaconu);  locul de origine: (Bistriţeanu, Braşoveanu).
       Înaintea apariţiei legii numelui de familie, în 1895, prin care fiecare cetăţean era obligat să poarte un nume de familie, format prin adăugarea sufixelor „-eanu", „-escu" la numele moşiei, al satului sau al tatălui, numele de familie era reprezentat prin diferite procedee, unul dintre acestea fiind cu ajutorul unui epitet sau al unei porecle. Astfel, unele porecle au devenit nume.
      Asemeni oamenilor reali, şi personajele primesc de la alte personaje sau chiar de la autor porecle afectuoase sau ironice. Nu e om să nu fi fost poreclit cumva, mai ales în copilărie, uneori şi la maturitate, mai ales dacă e şef, de către subalterni, sau profesor, de elevii săi. În literatura română sînt destule porecle sau nume care derivă dintr-o poreclă. 
      De cele mai multe ori aceste supranume sînt batjocoritoare. Nică al lui Ştefan a Petrei, care şi-a luat ca nume literar pe cel al mamei - Creangă - era poreclit în copilărie Ion Torcălău, pentru că torcea lînă la rînd cu fetele, dar va ajunge la maturitate Popa Smîntînă. 

      Personajele lui I. L. Caragiale au diminutive şi porecle dintre cele mai interesante şi mai hazlii. Agammemnon devine familiar Agamiţă şi, în graba lui Trahanache, Gagamiţă. Telemac e degradat la Mache şi este confundat cu Bibicul, aşa cum îşi alintă Miţa amantul. Ştefan Tipătescu e firesc Fănică şi, pentru opozanţi, Vampirul (Bampirul conform lui Pristanda), iar Zoe - Joiţica pentru toţi, mari şi mici. Farfuridi e Tache, diminutiv ce vine posibil de la Petre sau Dumitru. Numai Cetăţeanul Turmentat rămîne complet anonim. Aşa cum în grupul lui Caţavencu (dăscălimea şi moflujii) Bampirul e unul singur, în fracţiunea adversă dacă se vorbeşte despre Moftologul sau Nifilistul toată lumea înţelege că e vorba de onorabilul d. Nae Caţavencu. Hazul şi utilitatea unei porecle stă în consensul asupra ei. 
       Soţul Miţei e pentru ea şi amantul ei Mangafaua şi tot astfel, diminutivat, îl botează Tarsiţa Popeasca pe fiul său, Nae, căsătorit fără chibzuinţă cu Acriviţa: Mangafache. Totul de la moldovenismul mang, adică prost. Numai Trahanache beneficiază de supra­numele distins Venerabilul atît pentru soţia infidelă, cît şi pentru toţi ceilalţi, fie şi adversari. 

       Poreclele de la Ionel Teodoreanu sînt tandre şi amuzante. În Groapa lui Eugen Barbu însă, bandiţii se denumesc între ei fără menajamente. Un hoţ bătrîn şi molatic e Treanţă, Sandu Mînă-Mică şi Nicu Piele întregesc haita. Şeful e numit Starostele şi la capătul opus al ierarhiei e Paraschiv, zis pentru început Ucenicul. Ajuns la puşcărie, Ucenicul e întrebat în derîdere cum îl cheamă. Răspunde cu tupeu: Zexe mă cheamă şi se impune în faţa colegilor de celulă mai experimentaţi. El visează inversarea scării în cadrul bandei şi va reuşi în final. Alţi infractori pomeniţi în treacăt sînt Mafoame (care dă găuri la trenuri) şi un asasin Toropeală. Porecla în renume şi-o schimbă o patroană de cîrciumă "La Borţoasa" unde petrec tîlharii, uneori la aceeaşi    masă cu poliţiştii. Un cămătar abject şi degenerat e poreclit Bică-Jumate. 

         Multe porecle nu înseamnă ceva anume. În gaş­ca de copii a lui Mircea Cărtărescu apar Mende­bilul şi Lumpă. Dar la Adrian Lustig, liceenii se pore­clesc Chintă, Măcel sau se numerotează spre distin­gere: Radu First, Radu Bis. Un ilustru spăr­gător căruia nu-i rezistă nicio încuietoare, protagonist al mai multor romane de Daniel Bănulescu e supra­numit admirativ Iarba Fiarelor care se abreviază însă în IF-ul. 

        Nu stim daca mai exista popor care sa foloseasca atat de mult poreclele ironice in caracterizarea personajelor, ca popoul roman. Romanii se dovedesc in aceasta demni urmasi ai romanilor sau inruditi sufleteste cu ei. Poreclele ironice au devenit nume de familie: Vulpe, Lupu, Ursu, Mata, Bivol, Schiopu, Stangaciu, Surdu, Flamandu etc. Desigur, numele acestea de familie nu si le-au dat insesi familiile in cauza, ci le-au fost date, iar ele, pana la urma, s-au obisnuit cu aceste nume oficializate. Membrii familiilor insisi folosesc pentru ceilalti membri ai lor diminutive mangaietoare, care sunt apoi folosite si de prieteni. In aceasta privinta, romanii sunt iarasi neintrecuti: Puiu, Puisor, Papusa, Sandel, Danuta etc. Tandretea si ironia fac astfel casa buna. Grecii nu folosesc nici nume ironice, nici diminutive. Slavii folosesc diminutivele, dar mai putin poreclele.

      Grecii scot in relief, prin numele ce le dau, insusiri pe care ar vrea sa le aiba persoanele respective: Fotin (Luminosul), Agatia (Buna), cand nu le pun in legatura cu Dumnezeu (Teodor, Teofil), cum faceau si evreii. Germanii urmaresc prin numele lor acelasi lucru: Hermann (Domnul), Friederich (Domnul Pacii), Gottlieb (Iubit de Dumnezeu). Asemenea nume serioase nu se preteaza insa la forme diminutivale. Popoarele respective sunt inchise oarecum in solemnitate in relatiile dintre persoane.

       Desigur, numele evreiesti si grecesti fie ca pun persoanele in legatura cu Dumnezeu, fie ca scot in relief insusiri placute lui Dumnezeu si societatii, exprima o spiritualitate (Pacea, Porumbita, Virtuoasa - Irina, Peristeri, Aretia ctc.) si o tinta pentru aspiratiile nobile ale omului, pe cand numele germanice scot in relief puterea, stapanirea, pacea prin forta, domnia, bogatia (Hermann, Richard, Siegfried etc.). 

      Oricum ar fi, poreclele sînt un condiment care dă gust vieţii, ca şi literaturii.

autor

prof. ZOITANU ANCA