Acest articol a primit Premiul III la Simpozionul Internaţional
Grigore Vieru, poet al sufletului românesc
autoare Prof. Livia Olariu
Şcoala Gimnazială de Arte „N.N.Tonitza” Bârlad
Cânt-un greier din aripă //„Greieraş, nu ţârâi,//
Mama s-a culcat o clipă//Şi o poţi trezi, cri-cri!”
(Cântece pentru copii, Grigore Vieru)
Grigore Vieru vine dintr-o lume care avea ca scop demolarea
valorilor tradiţionale şi impunerea unor idealuri noi. Popularitatea şi-a
dobândit-o prin temele pe care poetul le-a abordat, teme legate de condiţia
românilor moldoveni. Prin temele lui despre mamă, patrie, familia, iubire,
limbă, credinţă este considerat un deschizător de limbă şi dumnezeire.
Dar se cuvine să facem un itinerar biografic prin
care să scoatem în evidenţă copilăria poetului dar şi momentele care l-au impus
în conştiinţa publică drept un tribun al românismului, un luptător preocupat de
soarta istorică şi dramatică a Basarabiei. El a fost preocupat de soarta
Basarabiei la fel ca de soarta propriei mame pe care o aseamănă cu Ţara. În
opera sa dramatismul istoric al mamei se aseamănă cu cel al naţiunii.
Devenirea lui, a omului şi apoi a poetului (oare
în ce ordine?) începe cu intrarea lui în lume pe 14 februarie 1935 (zi care
astăzi este umbrită de sărbătoarea importată a Sf. Valentin), când pe vechiul
teritoriu al Hotinului, în satul Pererita, sat aşezat pe malul stâng al
Prutului, s-a născut într-o familia de ţărani (Pavel şi Eudochia Vieru), micul
Grigore. Despre părinţii poetului scriitorul Stelian Gruia spune, în prima
monogafie dedicată poetului, că erau aprigi la muncă şi apropiaţi de Dumnezeu, că
în satul lor erau văzuţi bine pentru harul dat pământului. După gerul
Bobotezei, în casa de lut au venit rudele şi prietnii părinţilor, cu daruri.
“După primele stigăte, când moaşa a infăşat pruncul într-o mineştergură de in,
cele câteva femei din casă şi Pavel Vieru s-au aplecat peste leagănul de lemn,
de unde privea a mirare pruncul liniştit. Avea capul mare, ochii azurii, iar în
colţurile buzelor un soi de zâmbet trist cu care a rămas toată viaţa. Moaşa i-a
încredinţat pe cei prezenţi că nou-născutul, atunci când va creşte bărbat în
toată regula, o să fie scump la vorbă şi vrednic de fapte. (…)Vrenic la fapte
bărbatul de mai târziu s-a dovedit întocmai, dar nu şi zgârcit la cuvânt, spre
fericirea neamului românesc.”[1]
Despre tatăl poetului se
spune că iubea folclorul, de cântec şi de vers bun, că în satul lui era
recunoscut ca unul dintre cei mai buni povestitori de fapte întâmplate. Probabil
că de aici vine iubirea poetului pentru folclor, pentru cântec, povestire şi
mărturisire a adevărului. “Pavel Vieru era un fel de artist multilateral în Pererita
şi un om de mare spirit. Ştia să cânte la mai multe instrumente muzicale,
ticluia poveştile şi repovestea întâmplările ca nimeni altul, ştia rostul la
alcătuire şi glăsuire în vers, iar când era cazul dădea frâu liber proverbelor
şi zicătorilor, semănând printre consăteni înţelepciune şi luare-aminte.”[2].
Tatăl nu era singurul din familie atras de muzică şi cuvânt. Pe unchiul său,
Dumitru Blajinu, lăutar autentic, îl asculta cu mare drag. “Multe din rudele
mele au fost muzicanţi – muzicanţi populari. S-ar putea spune că am crescut în
casa unuia dintre cei mai mari şi autentici lăutari basarabeni, care este
Dumitru Blajin. Mărturisesc
că nici una din arte, afară de muzică nu mă face să mi se umezească ochii. Nicăieri
în mijlocul naturii un mă simt atât de bine ca în muzică”[3]
spunea poetul. Nu împlineşte un an când rămâne orfan de tată. Rămasă singură şi
răpusă de sentimental singurătăţii tânăra mamă se recăsătoreşte cu un bărbat de
bună credinţă, dar care datorită unui destin necruţător este chemat la război,
iar după o vreme mama poetului primeşte trista veste că soţul a fost dat
dispărut. Astfel, Grigore şi
sora lui mai mare, Sofia rămân în grija mamei.
Deşi mama lui provenea dintr-o familie de ţărani,
fără multă carte, a ţinut foarte mult ca singurul ei fecior să urmeze şcoala,
dându-l astfel pe micul Grig-cum îi spun prietenii-la şcoala din sat. Tot mama
este aceea care i-a insuflat viitorului poet dragostea de natură, de credinţă,
de oameni, de patrie, de ştiinţă. Ea ştia că cine are carte, are parte. ”În spatele unui om mare, întotdeauna a
stat o mamă puternică, vizionară, jertfelnică. Ca elev s-a remarcat ca un bun
mânuitor al cuvintelor, stăpânindu-le bine sensurile“[4]
spunea preotul Mihai Milea.
La şcoală, micul Grig este obligat să înveţe din
cărţi scrise în alfabetul chirilic şi i se comunică ideea că istoria Basarabiei
începe cu 1812. Însă, el ştia încă din copilărie, de la unchiul Vlad, că
Basarabia şi România sunt din acelaşi neam.
În 1951 finalizează studiile de şapte clase din satul natal, iar trei ani mai târziu
termină şi Şcoala medie nr.2 din orăşelul Lipcani, după ce suferise ani buni în
frig, foamete şi sărăcie.
În toamna anului 1953 se înscrie la Facultatea de
Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic ”Ion Creangă“ din Chişinău.
Nemulţumit de faptul că era minţit mereu de profesorii vorbitori de limbă
moldovenească, Grigore Vieru se obligă într-un demers autodidact. Printre
oamenii vremii începuse să fie cunoscut, datorită articolelor publicate, precum
şi a poemelor pentru copii prin revistele literare.
Poetul debutează în 1957 cu primul volum de poeme
dedicate copiilor, Alarma, carte
apărută la Editura ”Şcoala sovietică“ din Chişinău şi care a fost primită cu
entuziasm de moldoveni, deoarece în acele versuri pentru copii poetul dădea
dovadă de vocaţie şi curaj civic. Cartea a fost un semnal că limba română nu a
murit. ”Cu acest volum de versuri, el dădea deja alarma printre cititori şi critici literari că deţine o mare zestre
spirituală-culturală de sorginte populară şi o mare deschidere spre poezia
contemporană.“[5]
La 8 iunie 1959 se căsătoreşte cu Raisa Nacu,
tânără studentă care se pregătea să devină profesoară de limba română şi
latină, şi care a înţeles de la început în ce se angajează, oferindu-i astfel
lui Grigore Vieru tot suportul necesar. La Chişinău se nasc cei doi fii,
botezaţi cu numele de Tudor (1960) şi Călin (1965), fiinţe dragi viitorului
tată.
Între anii 1960 şi
1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi
două plachete de versuri pentru copii: Bună ziua, fulgilor! şi Făt-Frumos şi Curcubeul. În 1964, publică în
revista Nistru, al cărei redactor
este, poemul Legămînt, dedicat poetului
Mihai Eminescu. Volumul Versuri pentru cititorii de toate vîrstele, pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în
domeniul literaturii pentru copii şi tineret, apare în 1965. Mai tîrziu,
revista Nistru publică poemul Bărbaţii
Moldovei, cu o dedicaţie pentru naţionalistul Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia
este scoasă.
O cotitură în destinul
poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, are loc în 1968. Cartea este apreciată
de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul
apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de
literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brîncuşi, iar alte două sunt
închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru
prima oară în lirica basarabeană postbelică. Duminica cuvintelor este
publicată în 1969, la editura Lumina, o
carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit obligatorie în orice grădiniţă de copii. În 1970,
editura Lumina publică Abecedarul, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor
Vieru. S-a dat o luptă aprigă de cîţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care
s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă
de către autorităţi. În acelaşi an, apare volumul de versuri pentru
copii Trei iezi. La numai cîteva zile
după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru
poemul Curcubeul, în care s-a găsit ascuns tricolorul românesc.
După mulţi ani de
agonie, visul omului şi poetului Grigore Vieru, care împlinise 38 de ani,
devine realitate. Împreună cu o delegaţie sovietică păşeşte pentru prima dată
în Patria-mamă, la 7 noiembrie 1973, acolo unde cuvântul frate capătă dimensiuni ancestrale şi creează imaginea unei case în
care fraţii se întâlnesc pentru a reconstrui împreună istoria locului şi
altarul limbii. Această vizită are să îi schimbe fundamental existenţa
următorilor ani, precum şi dorinţa de a apropia cele două maluri ale Prutului.
Ziua respectivă şi-o aminteşte ca pe o a doua naştere, ca pe o binecuvântată
fecioară care i se arată în port tradiţional românesc : ”Am cunoscut România abia în 1973. Mergeam
prin Herăstrău şi citeam inscripţiile cu litere româneşti : Nu rupeţi florile ! Nu călcaţi
iarba ! Citeam cu
lacrimi, ca pe nişte poeme ; atât de frumoasă e limba noastră. Mi-a
încolţit gândul să rămân în România, să cer azil politic. Dar mi-am dat reama
că nu sunt realist. M-ar fi returnat la Chişinău şi de acolo aş fi fost trimis
în Siberia. Aşa era convenţia
între cele două state, şi autorităţile româneşti erau obligate să mă extrădeze.
Apoi m-a cuprins un alt gând tainic : să plec ca turist într-o ţară
occidentală, să cer azil politic, să-mi schimb numele, să mă strecor în România,
cu nume schimbat şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira
cerul ţării mele.“[6]
Grigore Vieru întâlneşte majoritatea
scriitorilor şaizecişti şi chiar are ocazia să-şi împărtăşescă ideile cu câţiva
dintre tinerii scriitori care îşi pregăteau debuturile la editurile centrale.
În perioada şederii în România îl vizitează pe Nichita Stănescu, poet cu care
va lega o mare prietenie literară de frate.
În 1974, preşedintele
Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, îi face o invitaţie oficială
din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează
Transilvania, însoţit de poetul Radu Cîrneci, iubitor de locuri natale
buzoiene. De această dată vizita prin munţii Carpaţi i-au săpat şi mai puternic
setea de românesc. Publică o carte intitulată Albinuţa, cartea preşcolarului. În acelaşi an, apare volumul de
versuri lirice Aproape.
La sfîrşitul anilor 1980,
Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din
Basarabia, textele sale (inclusiv cîntecele pe versurile sale) avînd un mare
rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. În 1982 este lansat
filmul muzical pentru copii Maria Mirabela, al regizorului Ion Popescu-Gopo, textele pentru
cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai
prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen.
Vieru este unul dintre
fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii
Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile
sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi
trecerea la grafia latină. În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând
în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din
Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut. Un an mai tîrziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al
Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele
Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. Această numire din partea Academiei
Române a însemnat pentru poet o bucurie imensă, pe care el a catalogat-o ca
fiind una dintre cele mai frumoase bucurii ale vieţii lui : ”Am
avut, nu o singură bucurie, ci tocmai şase, în toată viaţa mea. Mai întâi că
scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală din studenţie. Apoi a fost
bucuria apariţiei primei mele cărţi Alarma
–pentru copii. Să ştii că atunci, în 1957, m-am închis în casă şi am stat o
întreagă zi cu cartea în faţă, ca şi cu prima dragoste. Apoi, naşterea celor
doi feciori ai mei – Tudor şi Călin. Apoi vestea conferirii titlului de onoare al Academiei
Române. Apoi, propunerea candidaturii mele, de către aceeaşi Academie, la
Premium Nobel. Te rog să mă crezi că acest gest mă bucură mai mult chiar
decât m-ar bucura minunea unei întâmplări de-a stăpâni un asemenea premiu.“[7]
spunea el într-un interviu.
În 1993, poetul este
ales membru corespondent al Academiei Române. La împlinirea vîrstei de 60 de
ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea
Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al
Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În
1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
În 1997, Editura Litera
din Chişinău lansează volumul antologic Acum şi în veac, iar 3 ani mai tîrziu este decorat cu Medalia guvernamentală a
României Eminescu - 150 de ani de la
naştere. În 2005, când împlineşte 70 de ani, Universitatea pedagogică
“Ion Creangă” din Chişinău îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa, iar la celebrarea zilelor Basarabiei şi
Bucovinei, ediţia I, din 24-27 martie, Primăria şi Consiliul Local Craiova îi
acordă Omului şi Poetului Grigore Vieru titlul de Cetăţean de Onoare. În 2007 primeşte din partea Academiei de
Ştiinţe a Republicii Moldova titlul de Doctor
Honoris Causa, ocazie cu care poetul, omul şi tribunul Grigore Vieru
rosteşte primul discurs cu valoare testamentară, în care identifică limba
română cu oastea naţională. În acelaşi an Organizaţia Mondială de la Geneva
pentru Proprietate Intelectuală îi conferă Medalia
de Aur, iar în 2008 în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie Poesis din Satu Mare i se acordă premiul
Opera Omnia, eveniment urmat de
conferirea titlului de Doctor Honoris
Causa al Universităţii Vasile Goldiş din Oradea.
La 16 ianuarie 2009,
poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La
48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul
unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi
organelor. Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău,
în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci
de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de
la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie
2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga
republică ţinând un moment de reculegere. Grigore
Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce. Cîteva şcoli din Republica Moldova, un
bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi, iar alta din Buzău poartă numele
lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de
naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.
Deosebită este imaginea
pe care Andrei Strâmbeanu i-o creionează lui Grigore Vieru: “Plăpând, bătut de
vânt ca o trestie, s-a dovedit a avea un caracter de cremene, din care sar
scântei când îl atingi. De aceea, văzând că a cucerit dragostea celor mici,
realist ca orice fiu de ţăran, Vieru şi-a zis: Eu am să-mi cresc cititorii mei. Vieru nu place, de regulă, acelora
cărora un le place Eminescu. Vieru place tututror copiilor din lume. Place
tututror celor de sex feminin. Duioşia cu care era înzestrat, prezenţa lui
Dumnezeiască, a zilei de Dumunică, a bisericii, a mamei, a iubitei, a albinei,
a florilor în cele mai multe din poeziile sale cuceresc sufletul…”
Bibliografie:
1. Grigore
Vieru, “Ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poziei române”,
în Revista de ştiinţă şi cultură 2.Limba Română, nr.1-4 (163-166), Chişinău,
2009
2.
Mihai Cimpoi, Itinerar biografic: Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru, Poetul, Col Academica, vol.
VI;
3. Sava Bogasiu, Grigore Vieru, luceafărul de dincolo de Prut
al limbii române, Ed Alpha, Buzău;
4.
Stelian Gruia, Poet pe golgota Basarabiei, Editura Eminescu, 1995;
[1] Gruia, Stelian, Poet pe golgota
Basarabiei, Editura Eminescu, 1995, p.14
[2] Ibidem, p.13
[3] Vieru, Grigore, “Ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poziei române”,
în Revista de ştiinţă şi cultură Limba Română, nr.1-4 (163-166), 2009,
Chişinău, p-351
[4] Bogasiu, Sava, Grigore Vieru,
luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Editura Alpha MDN, Buzău,
2009, p.12
[5] Ibidem, p.13
[6] Cimpoi, Mihai, Itinerar biografic: Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru, Poetul, Col Academica,
vol. VI, Ch:Î.E.P.Ştiinţa. Chişinău, p.10
[7] Vieru, Grigore, Norocul poeţilor
basarabeni a fost poezia română, Interviu cu Adrian Păunescu în Revista de
Ştiinţă şi cultură Limba Română, nr 1-4, 2009, Chişinău, p. 324
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu