Articol prezentat la Simpozionul Interanţional
Grigore Vieru, poet al sufletului românesc
autoare PROF. DANIELA IONESCU
COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” – BRĂILA
Basarabia, această gură de
rai, a fost şi este inundată de personalităţi remarcante care au trăit sau cel puţin s-au născut pe teritoriul ei, cum ar
fi scriitorii Nicolae Dabija care a scris minunatul roman „Tema pentru acasă”,
„părintele limbii” Alexei Mateevici, Adrian Păunescu care s-a născut pe acest
teritoriu moldav, Alecu Russo care este şi el originar din Republica Moldova,
doamna care s-a luptat toată viaţa pentru unire, Leonida Lari. Lista poate
continua încă mult, dar cu siguranţă cel mai ilustru poet moldav este Grigore
Vieru, autorul a numeroase opere traduse într-o mulţime de limbi şi cunoscute
în toată lumea, poetul care este iubit de la cei care abia vorbesc până la cei
mai vârstnici.
Poetul Grigore Vieru s-a
născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta de pe malul stâng al Prutului,
fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru,
născută Didic. Iată ce spune însuşi
poetul: M-am născut în 14 februarie 1935,
din părinţi plugari, Eudochia şi Pavel, într-un sat frumos – Pererîta - aşezat
pe malul stâng al Prutului şi înconjurat din trei părţi de păduri… Tatăl meu
adevărat a murit când aveam jumătate de an. Tatăl vitreg, cel care m-a crescut
şi el cum a putut, s-a pierdut în război. Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu
m-am jeluit de asta niciodată…Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru…am
cules desculţ strugurii… Mama nu a mai vrut să-şi lege viaţa de nimeni decât de
noi: de mine şi de sora mai mare Sofia. Mare parte a copilăriei sale Vieru
a petrecut-o alături de cea mai scumpă
fiinţă din viaţa sa, cum urma să o numească mai târziu pe mama sa, tatăl
său fiind mort pe câmpul de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. Mama a
fost persoana căreia el îi mărturisea toate secretele şi pe care a iubit-o
profund până la moarte. El spunea că Mama este începutul tuturor
începuturilor. De aceea o
mare parte din lucrările sale au fost dedicate ei, mamei. Marele poet letonian Imants Ziedonis
afirma următorul lucru: ,,Grigore Vieru a scris poate cele mai frumoase poezii
despre mamă’’, lucru confirmat de lucrările sale. Alături
de măicuţa sa el a reuşit să suporte grelele timpuri aduse de război,
chiar şi foametea din 1946-1947, care pe mulţi dintre conaţionalii săi i-a
lăsat fără părinţi, fraţi, surori, dar ei cu dragostea lor reciprocă totuşi au
reuşit să învingă apriga luptă pentru supravieţuire.
A absolvit școala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat școala medie din oraşul Lipcani pe care o termină în 1953. Student fiind, debutează editorial în anul 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, ,,Alarma”, apreciată de criticii literari. În 1958 Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de Filologie și Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de
versuri pentru copii, “Muzicuţe”, şi s-a angajat ca redactor la revista pentru
copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”.
La 8 iunie 1960 se
căsătorește cu Raisa, profesoară de limba română și
latină, născută Nacu și se angajează ca redactor la revista
„Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii
Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”. În 1964, Vieru publică în
revista “Nistru” poemul “Legământ”, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Ştiu: cândva, la
miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot
deasupra cărții Sale.
În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de
versuri lirice “Numele tău”, cu
o prefață de Ion Druță. Cartea
este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție
poetică. Chiar în anul apariției, cartea devine obiect de studiu la
cursurile universitare de literatură națională contemporană.
Trei poeme din volum sunt intitulate “Tudor Arghezi”, “Lucian Blaga”, “Brâncuși”, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații
apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. În anul 1970 editura
Lumina publică “Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi
pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui,
luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind
considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul
selectiv de versuri pentru copii “Trei iezi”. La numai câteva zile după
apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul
“Curcubeul”, în care s-a găsit “ascuns” tricolorul românesc. Într-adevăr prin
metafora curcubeului cu trei culori Vieru elogia drapelul tuturor românilor. În
1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la
întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban,
Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile
Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău
cu un sac de cărți. Dintotdeauna a visat la unire, iar mai târziu poetul face următoarea mărturisire: “Dacă
visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”
Vieru
a fost practic un magnet pentru omenii buni, a ştiut dintotdeauna să fie
înconjurat de oameni cu adevărat de calitate, a fost părintele spiritual sau
naş de cununie al marelui cuplu de promovatori ai valorilor naţionale Ion şi Doina Aldea
Teodorovici, care ulterior i-au cântat o mulţime dintre lucrările sale, cum ar
fi: ,,Dumnezeu prima oară’’, ,,Bucuraţi-vă”, ,,La Putna clopot bate” şi multe
alte lucrări cunoscute atât în Basarabia, cît şi aici peste Prut. S-a împrietenit
cu Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, Leonida Lari şi în general cu toţi cei care
au luptat pentru integritate şi o ţară mare.
În anul 1974,
scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii
Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății
Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania,
însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii
Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România:
București, Constanța, Cluj-Napoca
şi Iași. Un an mai târziu, prin apariţia la editura
Junimea din Iaşi a volumului “Steaua de vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de
Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri
ale Prutului. În anul 1982 este lansat filmul muzical pentru copii “Maria
Mirabela”, al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de
Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție
internațională în domeniul literaturii pentru
copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri
“Rădăcina de foc”, la Editura Universul din Bucureşti. În 1989, Vieru este ales
deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi
compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în
Moldova de peste Prut.
În Ziua Duminicii Mari
(Rusaliile) din 1996 poetul pune o piatră funerară comună (pentru mama şi
pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafuri dălţuite într-o piatră
simplă de Cosăuţi: Pierzând pe mama, îţi
rămâne Patria, dar nu mai eşti copil, iar pentru sine: Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi. Sensul epitafului său poetul l-a
explicat în felul următor rudelor, elevilor şi consătenilor adunaţi în cimitir:
A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi
simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până
când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?! Tot în 1996 este decorat cu Ordinul Republicii, iar
în 1997 Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic “Acum şi în
veac”. În anul 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României “Eminescu
– 150 de ani de la naştere”.
La 16 ianuarie 2009, poetul
a suferit un grav accident de circulație, în apropiere de Chişinău,
la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu. La 48 de ore după
accident, pe data de 18 ianuarie a aceluiași an,
inima lui Grigore Vieru a încetat să bată în Spitalul de
Urgență din Chișinău, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a
sistemelor şi organelor. Poetul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.
La
întrebarea: “Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii Sale”, Grigore Vieru a
răspuns: Am avut nu una singură, ci tocmai
şase. Mai întîi că scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală (de plămâni), din
studenţime. Apoi a fost bucuria apariţiei primei mele cărţi Alarma - pentru
copii. Apoi naşterea celor doi feciori ai mei -Tudor şi Călin. Apoi vestea conferirii titlului de membru de onoare al Academiei
Române. Apoi, propunerea candidaturii mele, de către aceeaşi Academie,
la Premiul Nobel.
Însoţită de o bogată
producţie pentru copii în care poetul se infantilizează cu delicateţe
pedagogică şi tandreţe ludică, poezia lui Vieru a
devenit repede una exponenţială, cu toate că din structura sa elegiacă lipsea
patetismul mesianic. Ea s-a întâlnit
totuşi cu frustrările istorice ale românilor de peste Prut. Consensul cu aspiraţiile
naţionale a exaltat dimensiunea valorică a operei lui Grigore Vieru, o diagramă
onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului
tematic. Poet "prin excelenţă al mamei şi al maternităţii" (Mihai
Cimpoi), Vieru îşi va centra creaţia pe figura mamei, devenită un simbol al
jertfei şi al ocrotirii, al suferinţei şi răbdării, al statorniciei şi
dăinuirii, şi identificată de multe ori cu patria-mumă, cu glia şi cu limba: Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul tău
- / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi - / Mări albastre. / Palmele
tale - / Arăturile noastre.
În pofida adierilor elegiace,
lumea poeziei lui Vieru rămâne una maternă, ocrotitoare şi edenică, blajină şi
luminoasă, ale cărei expresii imediate sunt pâinea şi spicul, vatra sau brazda
roditoare. Sacralizarea mamei se răsfrânge şi asupra celorlalte elemente
iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul, viziunea poetului fiind o
beatificare a originilor, a baştinii. Centrată pe adoraţia mamei şi a plaiului
(Plaiule, tu, plaiule - / Veşnica temă a
mea!) şi bazată pe valorile unei sensibilităţi imediate, mereu rezonată la
miraj, poezia lui Grigore Vieru se hrăneşte dintr-o pozitivitate esenţială a
lumii. Nici moartea nu aduce vreun aflux de anxietăţi, meditaţia asupra ei
constituind doar un prilej de redefinire a bucuriei de a trăi în mijlocul
miracolelor: Mare eşti, moarte, / Dar
singură, tu. / Eu am vatra unde iubi / Tu nu, tu nu. / Eu am ţara unde să mor,
/ Tu nu, tu nu. Paradisiacă şi domestică este şi erotica lui Vieru, cântând
bucuria nupţială a perechii şi universul familial, nu fără scăpări de
senzualitate stilizată: Ah, din camaşa ta
/ Foşnind ca frunzele, / Trupul tău gol ieşea / Ca din nouri soarele. Unind
elegia cu feeria domestică, poezia lui Grigore Vieru e un continuu ritual al
adoraţiei materne, adoraţie răsfrântă, cu religiozitate, şi asupra graiului,
iubitei şi plaiului.
Nicolae Dabija consideră că Vieru a fost un
model de exigenţă. A ţinut foarte mult la copii, dar şi copiii l-au iubit, căci
ştia să se apropie de ei. Multe dintre poemele sale au devenit folclor. Poezia
lui e muzică, căci avea un auz muzical perfect. Traducătorii buni ai lui Vieru
îi traduc, în primul rând, muzicalitatea, care este unică. Ea vine din
folclorul nostru, din muzica populară, iar ritmul versurilor vine din foşnetul
codrilor, al râurilor.
Grigore Vieru a fost,
incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul
poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei
rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri
poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica
lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un
program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii
române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a
rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul
patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în
destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale
creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi
credinţei.
O poezie precum “În limba ta” se prezintă ca o
profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus
de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de
patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În
aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o
mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de
mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta /
Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns. Cred că
latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a
responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu
fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc
răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în
care respiră. Eugen Simion subliniază că despre
Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet
mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama
şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării
sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu
să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare,
un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au
reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu
putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o
istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său
aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele
şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu
poate fi o zbenguială a cuvintelor».
Grigore Vieru întrupează,
în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare
spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii
sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de
realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii
sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată,
interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore
Vieru este dincolo de orice îndoială. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea
poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a
literaturii române contemporane.
BIBLIOGRAFIA
1. Vieru, Grigore, Taina care mă apară, Ed. Princeps Edit., Iaşi,
2008;
2. Băileşteanu, Fănuş, Grigore Vieru : Omul şi Poetul, Bucureşti, 1995;
3. Corbu, Daniel, Grigore Vieru în amintirile
contemporanilor, Antologie, Princeps Edit, 2009;
4. Samoil, Nelly, Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru, 2002;
5. Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din
Basarabia, 1996;
6. ro.wikipedia.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu