Articol prezentat la Simpozionul Internaţional
Grigore Vieru, poet al sufletului românesc
autoare Prof. Axinciuc Oana,
Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" Botoşani
„ Ceea ce constituie textul nu este o structură internă, închisă,
contabilizabilă, ci deschiderea lui spre alte texte, alte coduri, alte semne;
ceea ce constituie textul e intertextualul .“(Roland Barth, Annalyse d’un texte
d’Edgar Poe)
El Aleph este unul dintre textele cele mai caracteristice ale lui Borges Şi
totodată o strălucită ilustraţie a cultului său pentru concizie. Titlul
evocator numeşte o singură literă, Aleph, prima din alfabetul ebraic, care, în
tradiţia Cabalei, reprezintă - făcînd, misterios parte din ea – infinitatea
divinităţii.
El Aleph („o mică şi strălucitoare sferă
microcosmică reflectînd întregul univers, văzut din toate unghiurile posibile”)
devine în opera lui Borges o metafora a viziunii autorului despre literatura
văzută ca „reluare a tradiţiei”, univers, condiţia umană, tradiţia literaturii,
ajungand păna la Textul
infinit.[1]
Pe de alta parte, metafora concentrează în întelesul ei ascuns, însaşi esenţa
viziunii borgesiene asupra literaturii, una mai mult atenta la noţiunea de
autenticitate a modalitatii de “facere”, decat la ineditul conţinutului său.
Borges, care a vorbit deseori despre pasiunea sa
pentru relectură, a devenit celebru ca autor de texte în acelaşi timp perfect
clare, citibile - deşi într-un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor
bogată, plină de jocuri asociative, adeseori oblice -şi totodată captivante:
texte nu doar bîntuite de alte texte, ci care obsedează la rîndul lor, chemînd
cititorul să le reviziteze într-o reînnoită căutare a sensurilor lor ascunse,
chinuitor de evazive. De fapt, cele două operaţii - mişcarea lineară (curioasă,
orientată spre final) a citirii şi mişcarea de du-te-vino, înainte şi înapoi,
în linii mari circulară.
De fapt, ceea ce ne propune Borges în descrierea
Aleph-ului-acel punct din spaţiu, care asemeni textului ce poate implica mai
multe texte- conţine toate punctele universului, este tocmai, o definiţie
metaforică a ideei de intertextualitate văzută ca transpunere orizontală (la
nivelul scriiturii) a unui complex proces ce se desfăşoară în mod continuu pe
axa verticală. Borges însusi mărturiseşte:,,Ceea ce au vazut ochii mei a fost
simultan[axa verticală:scriitura]; ceea ce voi transcrie, succesiv[ axa orizontală:scrisul] pentru că limbajul însuşi
e altfel. [2]
Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească,
drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu
predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o
proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de
modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului
Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi,
cu contemporanii săi.
Revelatoare în acest sens este o serie de poezii
ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina,
Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur,
Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A
venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui,
Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă
de fericire.
Chiar şi într-o
gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de
credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de
vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru
coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi,
Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul
„rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea –
simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De
moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici,
imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto
din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar
singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec
de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin
mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu
Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe,
Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai
Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.
Adeseori poeziile într-un regim aluziv
(„Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la
realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem
consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată
prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac
cântece / din numai două cuvinte”.
Poetul, nu arareori, face cântece cu
un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în
matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre
exemplu, la Homer
poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” –
„profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert
Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A
face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg” [3]. Aducem aceste
explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine
zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui
repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului
şi creaţiei.
În tradiţia noastră poetul e Narcis
sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski ) sau prinţul
din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil
Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se
simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu
valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori,
„Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em.
Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat
experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică,
ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse
stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei
(…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi
blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale
mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în
sine a artistului” [4].
Una dintre cele mai frumoase poeme ale
lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată –
alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim
poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii /
Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori
zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi
umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.
În acelaşi timp, în concepţia lui
Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se
află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt
fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.
După Baudelaire statutul demiurgic (şi
proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele
poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac
nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke
sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca
aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel
cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea
tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi”
[5].
Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e
conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul
să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste
atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la
poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în
care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte
peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde /
Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore,
iată cum mă simt).
Orfismul lui Vieru în ultimii ani
evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar
trezi masele din somnul letargic.[6]
Eugen Simion sublinia că după Arghezi,
Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei
româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic,
„reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie
ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania.
Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea
circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în
chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur
îl evită” [7].
Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum
adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru
cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea.[8] În acest sens,
Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa
colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul
tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt
suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul
natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare
rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea
dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confi scarea pământului, batjocorirea
bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi
batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea
constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii
Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga
fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către
stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi,
deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui
Platon o numeau alétheia.[9]
Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este,
întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au
compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui
sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş
impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a
acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a
remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această
finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în
poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui
anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în
acelaşi timp.[10] Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu
teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul
lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică
şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea:,, Am
răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi
rămâne îndatorat până la capătul vieţii.Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de
prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că
Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele
Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă
lumina unei plăpânde candele”.
Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea
literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de
sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de
esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei
idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă
esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în
acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al
popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză
dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a
particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă
artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi
democratică măiestrie literară ”(Dolgan, Mihail.Farmecul estetic al liricii lui
Grigore Vieru.// Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).
Bibliografie:
1. Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o
poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București
2. Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura
Polirom
3. Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul
mediu latin, Editura Univers, București, 1970
4. Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile
poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
5. Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația
realului, Editura Eminescu, București, 1974
6. Ibidem [5]
7. Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu
lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974
8. Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore
Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista
Știința literară Nr.2(25), 2012.
9. Ibidem.[8]
10. Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și
Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română,
Nr.1-4,2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu