Acest articol a primit Premiul III la Simpozionul Internaţional Grigore Vieru, poet al sufletului românesc
autoare Prof. Maria - Magdalena Perianu, Liceul de Artă Hariclea Darclée, Brăila
Uneori îl căutăm, alteori vine singur
spre noi.
De
îndată, Grigore Vieru n-a murit…
Nu
poate să moară!
Pus la colț, pentru ”vina” de a spune mulțimii adevărul, scriitorul surprinde ”cu
răbdare îndelungată”, o realitate neschimbată după atâta timp.
Și
să mai îndrăznească vreunul să spună că ”a sosit timpul libertății” dacă frații
nu se iubesc între ei.
Încet, fără să-l deșteptăm, zăbovim
asupra operei poetului pătimirii noastre, care este formidabil, prin rădăcinile
sociale, familiale, culturale, și va rămâne, nu doar în zilele noastre, ci pe
vecie: admirabil!
Așa cum îl simțim încă din ”Albinuța- Cartea Preșcolarului”, scrisă
pe înțelesul copiilor, scrisă cu
dragoste și căldură, maestrul ne strecoară ”sugestii insinuante” , pe furiș, în
suflet și în tot corpul. Este pentru
prima oară, când, într-un abecedar românesc, sunt incluşi toţi clasicii
literaturii române.
Într-adevăr, lirica românească de dincolo
de Prut nu poate fi evaluată corect în afara determinărilor ei istorice și
politice.
Evoluția ei decurge din destinul acestui spațiu românesc și se
definește, în primul rând, prin impresionanta
consecvență a efortului de conservare a identității naționale.
De aici și formele poetice descinse
direct din eminescianism, dar și militantismul implicit din poeziile lui Goga.
Limbajul poetic păstrează, de cele mai
multe ori, un iz de vechime de un farmec aparte, cultivând următoarele teme și
motive literare: înstrăinarea, nostalgia întregului și aspirația la refacerea
lui, limba, datina, vatra, strămoșii, simbolurile spirituale.
Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi,
Nicolae Dabija sau Arcadie Suceveanu
ilustrează viguros acest spațiu distinct de poezie românească.
Putem admite ( ba suntem chiar siguri!)
că el ar fi petrecut ceasuri plăcute și
în tovărășia lui Mihai Eminescu și a lui Octavian Goga, nestemate puncte
de sprijin spiritual.
De altfel, primul manual de limbă
română, manual de istorie şi primul manual de suflet românesc, dacă se poate
spune aşa, a fost opera eminesciană.
Pentru un moment, întrerupem periplul
prin vârstele operei, lăsându-l pe maestrul Grigore Vieru, același Grigore Vieru, să se
definească exemplar: ”- Numele de familie și prenumele?/ - Eu. / - Anul de
naștere? / - Cel mai tânăr an: / când se iubeau / părinții mei. / - Originea?/
- Ar și semăn / dealul acel / din preajma codrilor. / - Știu toate doinele
/ - Profesiunea? / - Îmi iubesc plaiul. /- Părinții? / - Am numai mamă, /-
Numele mamei? / - Mama / - Ocupația ei / - Așteaptă. / - Ai fost supus / judecății vreodată?/ - Am stat niște ani
închis: în mine / - Rubedenii peste hotare ai?/ - Da. Pe tata. Îngropat. / În
pământ străin. Anul / 1945.”
Preocupat de problematica identității eului în
perspectivă eternă, aflăm că se află într-o permanentă confruntare, iar creația
este un mijlocitor între el (conștiința individuală) și lume, actul poetic
transfigurând realitatea.”Cuvântul originar” dă substanță și esență poeziilor
sale.
Versurile aluzive prin tâlcul cuvintelor
simbolice, condensează în ele și nostalgii, și doruri nespuse, suferință și
neliniști.
Farmecul răscolitor al poeziei rezultă
din simplitatea lexicului evocator, de provenință populară, cu valoarea unor
concepte de patimi, suferință, jovialitate, cărora li se alătură altele, ce
denumesc țara.
Relația dintre țară și om, realizată
prin juxtapunerea stărilor sufletești cu elementele care definesc spațiul
geografic și etnic al țării, capătă rezonanțele grave ale sentimentului de
tulburătoare neliniște.
Durerea unui neam, străin în propria-i
țară, vibrează la ”gravele strune” ale harpei alături de ”sfântul fir de păr al
mamei”, în ambianța idilică a grădinii ”sub mere coapte”.
Poezia lui ar putea fi o poezie
vizionară, mesianismul ei vestind înfăptuirea mărețelor idealuri.”De ce să nu
priviţi/ În ochii noştri/ Până când ne veţi înţelege?/ Tristeţea noastră.”
Este adevărat că în limbajul poetic
vierean se găsesc mulți termeni și invocații de proveniență religioasă. ”De ce,
o, Doamne, dăruit-ai/ochilor mei întristaţi/ o Ţară atât de frumoasă./” Sensul
lor este metaforic, funcția lor, estetică.
În poezia sa, în glasul ei de bocet, de
rugăciune sau de răzvrătire, de chemare la redeșteptare și demnitate națională, pulsează sufletul
neamului”românesc”.”Cântecul cel mai frumos/Şi cel mai puternic/Încă nu s-a
scris.”
Dincolo de dragostea de neam, e mama,
cea care nu l-a abandonat în singurătate.
“Cât
de frumoasă eşti!” este o antologie închinată mamei, femeii,
Limbii Române.
”Iubește-mă. Ori nici nu mă iubi./ Zic si eu doar:
"To be or not to be!"/ Dar lângă tine vorba n-are rost, / Aș vrea sa
fiu ori nici sa nu fi fost./”
A tânjit mereu după iubire, a căutat
modelul mamei în femeie. ”Mama mea
viața-ntreagă/ A trăit fără bărbat./Singurei
eram în casă/ Ploi cu grindină când bat./ Mama mea viața-ntreagă,/ Stând la masă, ea și eu, / Se așază între mine/ Și Preabunul Dumnezeu.”
Dragostea pentru femeie, în sensul larg al cuvântului, înseamnă, de fapt, dragostea pentru mamă. A
tânjit mereu după iubire, a căutat modelul mamei în femeie.
Evocându-şi
mama, poetul îşi aminteşte că aceasta era o croitoreasă pricepută şi „cântecul”
maşinii de cusut a fost cântecul său de leagăn și de trezire, dar și izvorul
vieții lui. O părticică din fiinţa ei a trecut şi în cămăşile sau năframele
zămislite: „Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe la margini/
Cu lacrimile mamei.”
Stihurile ”Mamă,/ Tu eşti patria mea!/
Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări
albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre./ (…) Basmaua –/ Steag,/ Zvâcnind/
Ca inima…/ Mamă, / Tu eşti patria mea!” oglindesc frumuseţea acestei iubiri
eterne, care devine un simbol fie al astralului, fie ale teluricului; unitatea
celor două puncte diametral opuse conturând idealul de frumuseţe maternă.
”Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,/ Te-aş
găsi după lumină/ (…)// De te-ai face spic secară,/ Te-aş găsi după povară/
(…)// De-ai fi-n codru o păsăruică,/ după glas aflate-aş, muică/ (…)// De te-ai
face-n văi o floare,/ Te-aş găsi după suflare,/ Spune-ţi-aş vorbe cereşti:/
“Muică, tot frumoasă eşti!” Ea nu se poate pierde şi va dăinui ca
parte a fiinţei eului poetic, ca parte nemuritoare a fiului.
Ţâşnind din vatră
binecuvântată, mult jinduită de trecători flămânzi şi avizi de bogăţii, Grigore
Vieru a cântat odată cu poporul, s-a contopit cu tonul cântării neamului,
simţindu-se îndrituit să lupte, prin harul potrivirii cuvintelor ce-l deține,
pentru regăsirea unității naționale și culturale. ”Nu mai am loc/
Pe-al meu pământ/ De ochii străinului,/ De câte văd ei în jur/ Şi apucă!/
O ţin în braţe pe mama,/ Ca pe o iubită;/ Că nu mai are loc/ Nici ea pe
pământ.”
Toată viața
a mărturisit că momentele de cumpănă ale vieții sale au fost depășite cu
ajutorul celor trei îngeri păzitori: Mama, Divinitatea, Limba Română,
tămăduitorii sufletului său.
Poezia are glas, în glasul ei cântă cu
rezonanțe grave, rostul neîmplinit al lumii, iar el, poetul, în postura unui
drumeț, pe care ni-l imaginăm, în căutarea acestui rost, pe care nu-l află,
trăiește sentimentul de neputință.
În poemul Pâinea „Frumos este chipul
rugător / Al pâinii / Poate că şi cântăreţul / Lira spre ea / Mai adânc şi-ar
pleca-o / Dacă nu i-ar părea / Atât de simplă / Atât de comună / Pâinea întâi
să vorbească!/”, eul liric tinde să facă să se înţeleagă profunzimea pe care nu
o vedem în lucrurile simple. De altfel, poemul poate fi considerat un adevărat
paratext al întregii creaţii, pentru că oferă o predoslovie a receptării cu
atât mai necesară, cu cât poetul este cel mai adesea înţeles în sensul în care
ar trebui sa fie înţeles cel mai puţin.
Întrebat în care poem se regăsește cel mai bine, Grigore Vieru a răspuns:„Rădăcina de foc”.
Într-adevăr, formează partea cea mai
valoroasă a liricii sale, un univers estetic și moral al atitudinii față de
viață. Însuși titlul metaforic dezvăluie amărăciunea profundă a scriitorului de
a se fi ivit pe lume într-un topos ce i-a marcat viața. Matricea originară
purtându-l într-o comuniune dincolo de timp.
Nu întâmplător, el a compus cântece,
deoarece și prin cântec a transmis oamenilor lucruri serioase. Colaborarea cu
Ion şi Doina Aldea Teodorovici dă viață unui imn foarte popular, deşi, cu o
tematică profundă - „Eminescu să ne
judece”.
În ”poemele sale din bătrâni”, a
logodit înţelepciunea populară cu harul său poetic,
îndemnându-și congenerii să
nu piardă sentimentul fundamental al apartenenței la neamul românesc.”România
este o ţară plina de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.”
Chiar și experiența morții îl pregătește
de viață, ” Sunt om. Om sunt.”
Fără să manifeste pietatea absolută,
poetul a repetat - la nivelul artei – transcenderea patriotismului din element
concret politic într-un sentiment profund și colectiv, capabil să exprime
iubirea și ura, umilința și suferința, nădejdea și temerile unui neam.
Și, același Grigore Vieru o va face și
azi, și mâine, și în toate aceste cazuri, va fi în dreptul său literar
incontestabil.
BIBLIOGRAFIE
SELECTIVĂ
1.
Vieru,
Grigore, ”Taina care mă apără”, Iași, Editura Princeps, 2008;
2.
Vieru, Grigore, ”Rădăcina de foc”, Editura Univers, 1988;
3.
Vieru, Grigore, ”Hristos nu are nici o vină”,
Editura Orient - Occident, București, 1991;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu